Olguţa Vasilescu, propusă de PSD în funcţia de ministru al Dezvoltării, a declarat duminică seara, la Antena 3, că ar putea fi adoptată ordonanţă de urgenţă care să-i dea termen preşedintelui pentru numirea miniştrilor propuşi de către premier. În acest context, fostul judecător și membru CSM, Toni Necșu susține că este absolut obligatoriu un act normativ care să stabilească termenele în care autoritățile publice – Președintele, Guvernul sau Parlamentul – trebuie să-și exercite atribuțiile constituționale.
”Poate fi lege sau ordonanță de urgență, necesitatea acesteia din urmă fiind determinată de urgența restabilirii stării de constituționalitate, incompatibilă cu orice blocaj instituțional creat de tergiversarea îndeplinirii unor obligații constituționale.
Pentru reinstaurarea supremației Constituției orice întârzire, inclusiv urmarea procedurii legislative simple, este nepermisă.  Constituția se aplică în continuu, fără pauze ori întreruperi.
Curtea Constituțională a dezvoltat principiul colaborării loiale între autorități, care derivă chiar din principiul loialității constituționale, care reprezintă atașamentul fața de valorile constituționale, respectarea Constituției în litera și în spiritul acesteia, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor și respectarea drepturilor pe care Constituția le prevede, încadrarea în limitele de competență stabilite de textele constituționale și respectarea competenței reglementate pentru toate autoritățile publice, cooperarea, colaborarea, consultarea în îndeplinirea competențelor concurente.
În baza acestui principiu, de exemplu, Curtea Constituțională a stabilit că procedura numirii miniștrilor presupune colaborare loială între Președintele României și primul ministru. Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru, motivele cererii Preşedintelui României neputând fi cenzurate de primul-ministru.
Problema este că în Constituție nu sunt trecute termene în care Președintele, sau alte autorități publice, trebuie să-și exercite atribuțiile ce le revin potrivit legii supreme ori potrivit principiului colaborării loiale.  Nefiind trecute astfel de termene, în practică autoritățile tind să tergiverseze exercitarea atribuțiilor, de regulă urmărind câștiguri pur politice sau electorale. Este ceea ce se întâmplă frecvent în practica instituției prezidențiale în raporturile sale cu Guvernul. Președintele exploateză la maximum inexistența expresă a unor termene, prin acest comportament pasiv nefâcând altceva decât să creeze sau să agraveze conflictele juridice de natură constituțională între autoritățile publice, cu efectul creării unor blocaje instituționale.
Astfel fiind, legiuitorul, ținut să garanteze continua aplicare a Constituției în statul de drept care este România, are obligația să dea expresie spiritului Constituției și obligației la colaborare loială dezvoltat de CCR și să instituie termenele maxime în care autoritățile publice trebuie să-și exercite competențele și obligațiile constituționale.
În ce privește întinderea acestor termene, trebuie plecat de asemenea de la Constituție. Ele trebuie să fie rezonabile, adică nici prea scurte, astfel încât să știrbească dreptul de apreciere al autorității publice constituționale, dar nici prea lungi, astfel încât să poată duce la crearea unor blocaje datorită pasivității și intenției de tergiversare.
Pentru Președintele României Constituția prevede un termen de 20 zile în care acesta are obligația de a promulga o lege adoptată de Parlament. Este termenul cel mai apropiat care trebuie luat în calcul pentru normativivizarea obligației de a acționa a Președintelui României în cazuri similare. Dacă prin Constituție se stabilește un termen maxim de 20 de zile în care președintele poate să analizeze orice lege, indiferent cât de mare este ea, după care este obligat s-o promulge, în cazul numirii unor miniștri termenul nu poate fi mai mare atâta vreme cât implicarea președintelui nu implică drept de veto, el putând doar verifica îndepinirea unor condiții pur formale.
De exemplu, Președintele este cel care numește judecătorii definitivi în funcție. În lipsa unui termen Președintele poate practic bloca, neconstituțional și abuziv, numirea oricărui judecător care îi este incomod, invocând absența termenului și tergiversând la nesfârșit numirea, care este o formalitate, de exemplu ani de zile. Este doar un exemplu teoretic, dar el poate fi extrapolat și la relația constituțională stabilită între Președinte și Guvern.
Un alt termen prevăzut de Constituție este cel de 10 zile în care prim-ministrul desemnat trebuie să Parlamentului votul de încredere asupra listei Guvernului. De vreme ce Premierul are doar 10 zile pentru a-și desemna toți miniștrii, în cazul revocării și numirii altor miniștrii acesta nu poate fi mai mare.
Termenul maxim prevăzut de Constituție pentru neexercitarea atribuțiilor constituționale și legale este cel de 45 de zile, care, teoretic, poate duce la constatarea imposibilității exercitării funcției, atât prentru Președinte cât și pentru premier sau miniștri. Tot 45 de zile este și termenul maxim pentru interimatul funcției de ministru, în acest interval fiind obligatoriu, constituțional vorbind, numirea unui ministru plin.
Între aceste limite, 10 zile minimum și 45 maximum, aș vedea eu reglementată problema termenelor în care autoritățile publice trebuie să fie obligate să-și exercite atribuțiile legale și constituționale pe care le au.
Dacă legiutorul, prin lege sau prin ordonanța de urgență, nu reglementează această problemă înseamnă să lăsăm aplicarea Constituției la arbitrariul persoanelor care reprezintă la un moment dat diferitele autorități publice, ceea ce este de neacceptat într-un stat în care loialitatea autorităților față de Constituție este obligația supremă”, a precizat Toni Neacșu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *